La ziua onomastică „Sfântul al cărui nume îl purtăm nu vine niciodată singur. Întreg cerul pătrunde împreună cu el în casa noastră. Fiindcă asemenea luminii, cerul este unul, indivizibil. Deci nu vine un singur sfânt, ci întreg cerul, aşa cum lumina întreagă, fără împărţire, pătrunde printr-o fereastră larg deschisă”
“…. În ziua sărbătorii numelui, omul primeşte la sine, sub acoperişul său, pe pământ, pentru o zi întreagă, toată strălucirea cerului. Heruvimii cei cu ochi mulţi, serafimii cei cu câte şase aripi, îngerii cu picioare goale, îngerii păzitori ai părinţilor noştri, ai prietenilor noştri, ai satului, ai bisericii noastre… Dar asta nu e totul. Odată cu îngerii, coboară din cer şi ceilalţi sfinţi, mărturisitorii, mucenicii, rudele decedate, vecinii îngropaţi de veacuri lângă noi şi toţi fraţii creştini morţi în apropiere sau care poartă acelaşi nume cu cel al sfântului nostru. Toţi sunt acolo. Toţi locuitorii de odinioară. Fiindcă toţi sunt invitaţi la sărbătoarea numelui nostru. În acea zi de sărbătoare acoperişul casei noastre este deschis, ca un capac ridicat. Acoperişul nostru de şindrilă este înlăturat ca lespedea ce acoperea mormântul lui Hristos. Casa noastră este deschisă spre înălţimi. Şi noi, sărmanii oameni de lut, ne alăturăm îngerilor şi ne amestecăm cu ei, cu Sfinţii, cu nenumăratele divinităţi. Şi cerul şi pământul sunt în casă amestecate aşa cum se amestecă într-un estuar apele dulci ale fluviului cu apele sărate ale oceanului, pentru a forma o singură apă. Fiindcă sărbătoarea este dublă. Cerul sărbătoreşte Sfântul, iar pământul pe cel care poartă numele Sfântului. Şi cum orice sfânt a fost odinioară om pe pământ, şi cum cel ce poartă numele sfântului va fi într-o zi în cer, cerul însuşi se amestecă cu pământul. Împreună alcătuiesc o singură plămadă, aşa cum apa şi făina se amestecă făcând o singură pâine în focul credinţei. Lutul pământului se amestecă cu azurul cerului. Nu mai este decât o singură familie în acelaşi timp în cer şi pe pământ, la noi, acasă, sub acoperişul nostru. Nici unul din vecini nu uită să ne viziteze în ziua aceea. Chiar dacă nu ne iubeşte în mod deosebit. Chiar dacă nu ne este îndeosebi prieten: totuşi vine. Vine cu bucurie. Şi cu voioşie. Fiindcă ştie că va fi în compania îngerilor, a heruvimilor, a sfinţilor, a mucenicilor şi a tuturor rudelor noastre răposate şi îngropate de veacuri în toate cimitirele româneşti şi ortodoxe de la noi. Toţi cetăţenii pământului se găsesc deodată în tovărăşia cetăţenilor cerului. Şi aceasta datorită Sărbătorii Numelui. Aşa cum, după Schimbarea la Faţă a lui Hristos pe Muntele Tabor, toţi Apostolii au avut o pregustare a ceea ce va fi viaţa lor viitoare în cer, tot aşa şi noi, sărmanii creştini de pe versantul răsăritean al Carpaţilor, avem în ziua sărbătorii numelui nostru o pregustare a vieţii viitoare şi a cerului. Când toţi şi toate vor fi împreună. Când nu va mai fi nici cer, nici pământ, nici lună, nici împărţire. Pentru că nu va mai fi nici noapte, nici zi, nici lună, nici soare. Fiindcă lumina lui Dumnezeu va străluci pretutindeni şi peste toate, şi stelele vor fi de prisos. Zilele şi nopţile vor fi şi ele de prisos, pentru că timpul va fi abolit şi vom trăi mai presus de timp şi de veacuri, în veşnicie. Ca Dumnezeu. Ca fii ai lui Dumnezeu. Ca moştenitori ai lui Dumnezeu …”
„ Virgil, copil fiind, nu avea o zi onomastică ….. s-a gândit, în duhul credinţei de acasă, să se facă el sfânt, pentru ca ceilalţi cu nume roman Virgil să-şi aibă ziua lor. Tatăl său, preotul, i-a spus că e foarte simplu … trebuie doar să-ţi iubeşti duşmanii toată viaţa„.
Fragmente din Cum am vrut să mă fac sfânt, alte amintiri dintr-o copilărie teologică, ediţia a III-a, Traducere Maria – Cornelia Ica jr, Deisis, 2008, pag. 26, 28, 67
Celor ce astăzi sau ieri şi-au sărbătorit numele: La mulţi ani !
Pr. Fotea Dănuţ
