CÂNTAREA ÎN COMUN, imperativ al slujirii lui Dumnezeu

Cântarea este o însuşire specifică fiinţei omeneşti şi comună oamenilor din toate timpurile şi locurile. Este arta cea mai expresivă şi cea mai plină de înrâurire asupra sufletului omenesc. Prin cântare omul îşi exprimă sentimentele de bucurie, de durere, dar şi dorurile, avânturile şi idealurile lui. Nu este de mirare, dacă muzica a fost pusă şi ea, ca în toate celelalte arte, în serviciul sentimentului religios şi al cultului. În temple, în sinagogi, în biserici, în locaşuri de adunare şi de rugăciune, orice nume ar purta ele, oamenii au lăudat şi cântat pe Dumnezeu sub forma psalmilor, a imnelor religioase şi a cântărilor de orice fel.

Locul important ocupat de cântare în cadrul slujbelor Bisericii Ortodoxe este un fapt constatat de majoritatea celor care cunosc cultul ortodox.

Cântarea este unul dintre elementele cele mai importante ale slujbelor ortodoxe, ea făcând parte dintre formele generale de exprimare a cultului. Chiar la o privire de ansamblu, se observă că, în mod normal nu există slujbă ortodoxă fără cântare, cărţile de slujbă şi de cântări ca: Octoihul, Mineiele, Triodul, Penticostarul, ca şi Ceaslovul, Liturghierul, Molitfelnicul etc. aducând şi ele o mărturie directă în această privinţă. Cultul  Ortodox foloseşte o bogată şi variată colecţie de cântări şi imne sacre, dintre care unele de origine biblică, psalmii şi majoritatea cântărilor închinate Maicii Domnului, iar altele şi cele mai numeroase alcătuite de diferiţi imnografi şi melozi creştini, din sec. IV.

În concepţia creştină, prin darul cântării religioase, omul se aseamănă cu îngerii şi cu sfinţii care au lăudat neîncetat pe Dumnezeu. Sf. Scriptură ne ofera multe argumente în sensul acesta, ca de exemplu în Vechiul Testament la Isaia 6, 3:”Şi strigau unul către altul zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Lui”[1] sau în Noul Testament la Luca II, 13: “Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste îngerească lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”[2]

”În cult, cântarea - după textul ei - este o rugăciune, mai ales o rugăciune de laudă şi de mărire [...]”[3]. Legătura stransă, nedespărţită, între cântare şi slujbă a făcut ca, uneori, slujba însăşi să fie numită ”slujbă cântată”[4] sau pur şi simplu ”cântare”[5] .

Încercând o aflare a sensului şi rădăcinilor slujbelor Ortodoxe, care ar lumina şi sensul cântării, în mod necesar se ajunge la Cel ce este începutul tuturor lucrurilor, Dumnezeu cel în Treime. Ce este slujba dumnezeiască?  A fi în comuniune cu Prea Sfânta Treime, a avea partăşie la descoperirea dumnezeiască, pentru a fi viu.

Slujbele Bisericii Ortodoxe sunt structurate trinitar şi theantropic(având un caracter umano-divin); ele vorbesc despre Dumnezeu, îndrumând şi aducând pe om, în cadrul comuniunii eclesiale, spre comuniunea cu Dumnezeirea cea Treimică: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

În majoritatea rugăciunilor şi cântărilor liturgice, Sfânta Treime - izvorul primar şi ţelul final al tuturor străduinţelor omului - este permanent prezentă, într-o diversitate şi bogăţie a expresiei teologice comparabilă doar cu cea iconografică.

Cântarea liturgică s-a zidit mai mult pe aspectul hristologic, care este cel mai bine ilustrat, ceea ce pare firesc, dacă ne gândim, că întregul cult creştin şi de fapt însăşi Biserica, sub toate aspectele ei, se întemeiază pe Întruparea şi Jertfa Mântuitorului.

Din nenumăratele cântări ale Bisericii reiese într-un mod evident caracterul hristologic - de fapt este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, de găsit în cărţile liturgice vreo cântare fără referire la Mântuitorul. Dacă cercetăm cu atenţie, chiar şi cântările dedicate Sfinţilor (în Mineie) implică totdeauna o trimitere la Mântuitorul, Căruia Sfinţii s-au făcut următori. Să menţionăm doar cântările ”Lumină lină” care se foloseşte încă din secolele II-III[6]  şi ”Unule născut” atribuit împăratului Justinian (527-565)[7] Acestea subliniază expresia explicită a aspectului hristologic, aflat în legătura cu cel treimic, dar şi vechimea lor, şi nu în ultimul rând frecvenţa deosebită a folosirii lor liturgice,.

Luând în calcul toate aspectele teologice ale cântării religioase, intervine o întrebare care ne frământă mai ales astăzi: au şi credincioşii dreptul de a cânta în timpul actului liturgic alături de clerici şi cântăreţi? Este justificat din punct de vedere canonic participarea credincioşilor la cântările timpul slujbelor? Există temeiuri pentru a vorbi de o cântare în comun în cultul Bisericii Ortodoxe?

Cântarea a fost prezentă la primii creştini dintru început: Când Mântuitorul este aclamat ca Mesia în templu, de către mulţimea copiilor, care strigau:”Osana, Fiul lui David”, mai marii preoţilor şi cărturarii s-au mâniat şi au vrut să-i oprească. Dar Mântuitorul aminteşte cuvintele din psalmul 8, 3:”Oare na-ţi citit că din gura pruncilor şi a celor ce sug, ţi-ai pregătit laudă”(Matei 21, 30).

Sfântul Evanghelist Matei aminteşte că la Cina cea de Taină s-au cântat psalmi din Vechiul Testament pentru că după cină, Mântuitorul însuşi, însoţit de Sfinţii Apostoli, iese din grădina Ghetsimani cântând psalmi:”Şi după ce au cântat laude, au ieşit la Muntele Măslinilor”(Matei 26,30). Aceasta poate fi considerată ca o indicaţie sau o recomandare - o instituire ar fi probabil prea mult spus - în sensul folosirii cântării în cultul creştin[8].

Sfinţii Apostoli, la „frângerea pâinii“ au întrebuinţat şi ei cântarea psalmilor după exemplul Mântuitorului la Cină: „şi erau întotdeauna în templu lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu“ (Lc. 24, 53) şi mai mult:”Erau în toate zilele aşteptând cu un cuget în templu şi frângând pâine prin case, primind hrana cu bucurie şi cu bunătatea inimii lăudând pe Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 2,46-47).

Sf. Ap. Pavel îndeamnă adesea pe primii creştini la întrebuinţarea cântărilor religioase în adunările de cult cât şi înafară de ele. În epistola către Evrei 13,15 scrie:”Prin El(Hristos), aşadar, să aducem lui Dumnezeu totdeauna jertfă de laudă, adică roada buzelor care mărturisec numele Lui” sau “ Umpeţi-vă de de Duhul vorbind între voi în psalmi, în imne şi cîntări duhovniceşti ...”(5, 18-20).  În îndemnurile către corinteni Sf. Ap. Pavel spune: “Atunci ce voi face? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea”( I Corinteni 14, 15). Pe coloseni îi îndeamnă:”... Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude  şi cântări duhovniceşti.”( Col 3, 16).

Precum se vede Sf. Ap Pavel împarte cântările religioase în trei categorii:

-        psalmii biblici, cu a căror cântare primii creştini eru obişnuiţi;

-        imne sau cântări de laudă, de inspiraţie nouă;

-     cîntări bisericeşti aflate în Sf. Scripură, înafară de psalmi, ca de exemplu: doxologia “Slavă întru cei de sus ...”(Luca 2,14), cântarea închinată Maicii Domnului: ”Măreşte suflete al meu pe Domnul ...”(Luca 1, 46) sau cântarea dreptului Simeon ”Acum slobozeşte pe robul Tău stăpâne ..”(Luca 2, 29) ş.a.

Tot la fel ca Sf. Ap Pavel şi Sf. Ap Iacov îndeamnă pe creştinii primelor veacuri: “Este cineva dintre voi în supărarea ? Să se roage. Este cineva cu inimă bună ? Să cânte psalmi ...”(Iacov 5, 13).

Prin aceste puţine exemple scripturistice vedem originea apostolică a cântării rostită de grupuri de creştini sau individual şi putem susţine cu tărie că oricine participă la slujbele din cadrul cultului divin se poate implica în ritualul cântărilor liturgice.

Referindu-ne la aspectul istoric al muzicii primelor veacuri creştine descoperim - fără multe dovezi - că începuturile cântării bisericeşti sunt legate de intonarea psalmilor din sinagoga iudaică.

Cum era această cântare este greu de spus din lipsa dovezilor, dar putem spune cu certitudine că melodia psalmilor cântaţi de Mântuitorul împreună cu ucenicii Săi, era cea de la sinagoga iudaică[9]. Referirea la tradiţia intonării acestor cântece caracteristice poporului lui Israel, ne semnaleză existenţa unui repertoriu imens care, chiar dacă nu s-a păstrat în exprimarea muzicală autentică, este sugestiv evocată în scrierile Vechiului Testament.[10] Cert este că în Biserică primară cântarea a fost cultivată pentru consolidarea unităţii creştine, ca mijloc eficace de apărare a dreptei credinţe în controversele doctrinare şi de răspândire a creştinismului, fiind tot timpul însă o formă importantă de exprimare a iubirii lui Dumnezeu şi adorării Lui.[11]

Din punctul de vedere al felului interpretării avem dovezi certe pentru cântarea în comun, începând cu primele secole creştine, cum ne încredinţează Tertulian: „fiecare poate cânta lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, sau din propria lui imaginaţie“[12], iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „din vechime toţi se adunau şi cântau dulce împreună; aceasta facem şi noi: femei, bărbaţi, bătrâni şi tineri, se deosebesc prin vârstă, nu însă după  felul cântării, căci spiritul cântării armonizând vocea fiecăruia, rezultă din toate o melodie“[13].

Ne-au rămas o seamă de referiri la muzica primelor veacuri în însemnările Sfântului Vasile cel Mare, Sfîntul Niceta de Remesiana, care insistă asupra esteticii interpretării, intrând în amănunte de tehnică vocală - Isidor de Sevilla, Sfântul Ignatie Teoforul, Nichifor Calist ş.a. [14]

Rânduiala Sfintei Lirtughii în primele 3-4 secole, aşa cum ne-o descriu cele mai vechi mărturii şi documente liturgice care au ajuns până la noi se înfăţişează ca un continuu dialog sau schimb de răspunsuri între episcop sau preot şi diacon pe de o parte şi credincioşi, de altă parte. Toate rugăciunile sau molitfele, pe care preotul le citeşte astăzi în taină, erau rostite în întregime cu glas tare, ca şi ecteniile, iar credincioşii, care le ascultau cu atenţia cuvenită, se asociau toţi, cu un singur glas, prin răspunsuri care de altfel erau scurte şi puţine la număr, fie confirmând sfârşitul rugăciunilor prin “Amin”, fie dând urmare îndemnului la rugăciune, cu formula “Doamne miluieşte” sau “Dă Doamne”, după fiecare aliniat al ecteniilor[15].

La început, adică prin secolele III-IV, nu existau cîntăreţi bisericeşti în înţelesul de azi[16]. Toată lumea din biserici cînta la liturghie. Dezvoltarea tipicului Sfintei Liturghii prin adăugarea succesivă a unor noi piese, imne, rituri şi ceremonii a generat creşterea rolului cântăreţului şi întărirea statutului acestuia de coordonator, dirijor, dar şi solist; formularul liturgic căpătând în ochii poporului un aspect tot mai complicat, mai ornamentat, a determinat ca rugăciunile care până atunci erau rostite de preotul slujitor cu voce tare în întregime, să fie citite în taină, în timp ce credincioşii sau cântăreţii execută imnele cele noi, introduse în cult. Numai sfârşitul acestor rugăciuni, adică ecfonisele (şi bineînţeles şi ecteniile), precum şi rugăciunea finală a amvonului, au fãcut excepţie de la această regulă, rămânând să fie rostite mai departe cu glas tare, pentru a orienta cântarea poporului.

„Biserica la început întrebuinţa o cântare simplă, aproape de măsura glasului ce o întrebuinţăm în vorbirea curentă, iar cântarea meşteşugită s-a introdus pe urmă – spune Isidor de Sevilla – nu pentru creştinii duhovniceşti, ci pentru cei trupeşti, pentru că aceştia nefiind sensibilizaţi de obiectele cântării, să fie mişcaţi cel puţin de sunetele plăcute“. Astfel, de la cântarea simplă şi antifonică a primelor trei secole, s-a ajuns la cântarea responsorială[17], amintită de istoricul Socrat: „cântăreţul intona psalmii şi imnele într-o melodie foarte plăcută, iar poporul lua numai partea finală de exemplu „mila Lui în veac, Aliluia“[18].

Secolul IV a avut un rol definitoriu în formarea gândirii creştine, a cultului bisericesc şi de răspândire a cântării  bisericeşti. Sfinţii Părinţi ai Bisericii au fost în acelaşi timp şi părinţi ai preocupaţi de cântare din cadrul cultului, fiind compozitori ai imnelor şi cântărilor din Biserică. Amintim doar pe Sfântul Ignatie Teoforul, episcop al Antiohiei (+107), Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful (+165), Clement Alexandrinul (+220), Sfântul Efrem Sirul (+379), Sfântul Atanasie cel Mare (+374), Sfântul Grigorie de Nazianz (+381), Sfântul Niceta de Remesiana (+414), Sfântul Ioan Damaschinul (+749) ş.a.  Aceştia pentru a atrage atenţia că slujbele bisericesti nu au doar un caracter decorativ în compoziţiile lor au subliniat adesea caracterul teologic, în sensul dogmatic, al cântării liturgice ortodoxe.

Lucrul este de altfel evident dacă se iau în consideraţie cuvintele multora dintre cântări, care expun la modul direct, ca formulare dogmatică - învăţături cu caracter dogmatic, hristologic şi trinitar, sau privind pnevmatologia, soteriologia, mariologia şi celelalte aspecte ale mântuirii[19]. Există chiar o categorie de cântări care se numesc dogmatice tocmai în virtutea conţinutului lor dogmatic. De altfel, imnologia a avut de la început un caracter mai mult dogmatic, ea fiind stimulată în mare măsură de luptă cu ereticii. În aceste condiţii imnologia s-a transformat într-o adevarată replică dogmatică - doctrinară, aşa cum putem desprinde din textele multor cântări bisericeşti.[20]

Evoluţia cântării  prin inroducearea noilor realizări ale poeziei imnografice în cult, tropare, condace, canoane, etc. şi mai ales în urma sistematizării cîntărilor noi prin gruparea lor pe cele opt moduri de cîntare, ehuri sau glasuri, cîntarea devine din ce în ce mai complicată şi mai greu de învăţat, de aceea în Sinodul de la Laodiceea (367), prin canonul 15, se hotărăşte că numai anumite persoane să se ocupe de cântarea bisericească: „Nu se cuvine ca afară de cântăreţii canonici care au voie să se urce la amvon şi de acolo să cânte, alţii să  înveţe în Biserică“[21].

Studii istorice, liturgice şi canonice aprofundate au observat că indicaţia referitoare la cântăreţi în acest canon nu trebuie interpretată neapărat ca şi oprind cântarea în comun a credincioşlor, ci mai mult în sensul îndrumării de către cântăreţ ”a executării cântării credincioşior în calitate de specialişti sau cunoscători ai tehnicii muzicale a timpului”[22].

De asemenea, se cere o pregătire morală specială a cântăreţilor care erau coliturghisitori cu preotul. Se pare că în Biserica din Africa, instalarea cântăreţilor se fãcea de episcop prin următoarele cuvinte: „Vezi ca ceea ce cânţi din gură să crezi şi în inimă, şi ce crezi în inimă, să confirmi şi în fapte)“[23].

De acum în Biserică muzica merge pe un drum al dezvoltării şi perfecţionării ca şi evoluţie. Se cere din punct de vedere tehnic-interpretativ, calitate şi o excuţie a cântărilor după anumite reguli. Canonul 75 al Sinodului al VI-lea ecumenic, ne indică conduita cântăreţilor în Biserică cât şi maniera de interpretare a cântărilor bisericeşti, arătând că trebuie să se cânte fără ”strigăte netocmite sau silind firea spre răcnire [...], ci cu multă luare aminte”[24]. Canonul se referă şi la conţinutul adecvat cântărilor şi anume ”cele care Bisericii [...] sunt potivite [...] [şi] cuviincioase”[25]. De asemenea, este reliefată dimensiunea moral duhovnicească şi mistică a cântării atunci când se arată cum ”cu multă luare aminte şi smerenie, să [se] aducă cântări lui Dumnezeu cel ce veghează asupra celor ascunse ”[26].Colecţiile de canoane ale Bisericii Ortodoxe cuprind mai multe reglementări cu referire directă la cântarea bisericească.

Între canoanele păstrate în Tradiţia Bisericii am amintit şi canonul 15 al Sinodului al cincilea local, de la Laodiceea, care recomandă ca în Biserică să cânte ”numai cântăreţii canonici”. Într-o interpretare îngustă, canonul pare să indice doar pe cântăreţii ce ar putea fi numiţi profesionişti sau ca  având un statut special în Biserică datorită pregătirii lor muzicale deosebite. Din acest motiv, mai ales atunci când, spre exemplu, în Biserica Ortodoxă Română s-a pus în discuţie problema cântării în comun, s-a căutat o interpretare cât mai autentică a acestui canon, în sensul unei corelari cu întreaga Tradiţie a cântării în Biserica Creştină, mai ales că unora cântarea în comun le apărea ca fiind rezultatul unei influenţe străine de spiritul adevăratei Ortodoxii.

Însă concluziile a destul de numeroase studii, întemeiate pe mărturii patristice sau istorice[27], au arătat suficient de clar că pot fi consideraţi ”canonici” şi credincioşii care, la un moment sau altul al slujbei, participă la cântare. Începând cu îndemnul Sf.Apostol Pavel: ”vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti” (Ef.5,19), care în mod evident nu se adreseazæ doar vreunor cântăreţi specializaţi, şi amintind dintre multele mărturii patristice în acest sens doar pe cea a Sf. Niceta de Remesiana, care arată cum trebuie să se cânte în comun[28], se poate afirma, că orice credincios este totodată şi un cântăreţ care aduce laudă slavei dumnezeieşti, chiar dacă uneori au existat discuţii privind cântarea femeilor în Biserică sau (mai puţin) privind cântarea copiilor.

Pe de altă parte, participarea credincioşilor la cântare nu înseamnă anularea funcţiei specializate de cântăreţ, care şi ea poate fi urmarită dea lungul unei întregi istorii a cântării creştine şi poate fi considerată şi ea ca făcând parte integrantă din Tradiţia Bisericii, menţionăm doar faptul că cea mai mare parte a imnografiei şi, în bună măsură şi melodiilor cuprinse în cărţile de slujbă bisericeşti este totuşi creaţia unor melozi, imnografi etc., care aveau o pregătire deosebită, superioară majorităţii celorlalţi credincioşi, în domeniul cântării liturgice[29], ca să nu mai spunem că, foarte probabil, de obicei această pregătire răspundea şi unei dăruiri, unui talent sau ”har” cu totul deosebit pentru cântare.

Împrejurările vitrege în care s-a desfăşurat viaţa religioasă a popoarelor ortodoxe după căderea lor succesivă sub jugul robiei turceşti, stingheresc şi reduce din ce în ce mai mult participarea credincioşilor la Sf. Liturghie. Mai ales în Biserica românească, participarea activă a credincioşilor la cîntarea bisericească nu a mai fost posibilă după introducerea în cult a limbii slave vechi, pe care credincioşii nu o cunoşteau.

Am văzut că în primele veacuri ale creştinismului, cântarea religioasă avea ca model cântarea sinagogală, căreia i s-au alăturat, în timp, influenţe din muzica altor popoare din Asia Mică, Siria, Antiohia, Armenia şi ale vechii muzici greceşti. Odată cu apariţia şi dezvoltarea imnografiei creştine, în cadrul cântarii religioase s-a produs o anumită sinteză, o direcţionare din ce în ce mai clară, mai stabilă, muzica religioasă începând să capete personalitate, centrul de creaţie şi evoluţie fiind Bizanţul, capitala Imperiului de Răsărit. De aici, după 1453 s-a răspândit către alte noi centre mănăstireşti din Grecia, Muntele Athos, Palestina, Alexandria şi Balcani.

Biserica noastră este una dintre puţinele Biserici în care muzica de cult se exprimă în dimensiuni artistice distincte, fără a se exclude una pe cealaltă; cântării de origine bizantină i se va alătura, la începutul secolului al XIX-lea, muzica în manieră corală, venită la început pe filieră rusească şi occidentală[30]. Fenomenul în sine, ce propunea o diversitate stilistică, nu a dorit niciodată să se transforme într-o rivalitate, deşi cântarea corală a generat un entuziasm general şi chiar „susţinerea politică“[31] în momentele în care se afirma timid şi prin influienţe străine.

Vechea muzică bizantină, păstrată în manuscrise din cele mai variate ca structură şi conţinut, a devenit obiect de cercetare sistematică pe la mijlocul secolului al XIX-lea, când au fost iniţiate primele încercări de stabilire a unei baze teoretice în descifrarea vechii notaţii muzicale neumatice(notaţie muzicală fără portative). Dacă ţinem seamă de evoluţia acestei notaţii vom avea în vedere a două mari perioade: muzica veche bizantină, cunoscută în manuscrisele care conţineau „vechea sistimă“ (până la începutul secolului al XIX-lea ) şi muzica chrysantică, oficializată de Patriarhia din Constantinopol la anul 1814, cunoscută sub denumirea de „noua sistimă“ care se practică şi astăzi în biserica ortodoxă. Cel mai stabil şi mai viguros sistem muzical practicat în notaţia veche este cel al lui Ioan Cucuzel.

În acest sistem şi-au notat cântările şi primii compozitori români din secolele al XV-lea şi al XVI- lea, Evstatie Protopsaltul, Domeţian Vlahul, Theodosie Zotica, reprezentanţi ai şcolii de la Putna; tot în acest sistem de notaţie, în anul 1713, apar şi primele cântări religioase cu texte literare în limba română, în opera lui Filotei Ieromonahul, “Psaltichie românească” lucrare apărută în timpul lui Constantin Brâncoveanul şi al păstoriei lui Antim Ivireanul. Acesta este începutul cântărilor religioase în limba română prin traducerea şi adaptarea textelor româneşti la melodiile clasicilor muzicii bizantine.

La începutul secolului al XIX-lea, în anul 1814, în urma unui edict al Patriahului de la Constantinopol, sistemul de notaţie cucuzelian a fost scos din uz şi înlocuit cu un sistem nou.

Biserica noastră acceptă sistima cea nouă, chrysantică, stabilită de cei trei reformatori: Chrysant de Madit, mitropolit de Prusa, Grigorie Protopsaltul şi Hurmouz Hartofilax. În ţara noastră noua sitemă a muzicii bisericeşti a fost adusă de Petre Efesiu în 1816, care a deschis o şcoală de muzică la Biserica Sfântul Nicolae Şelari din Bucureşti. El a avut ca elevi pe Macarie Ieromonahul şi Anton Pann, două personalităţi care au deschis drumul primelor tipărituri în limba română a unor cărţi de muzică.

Cântarea psaltică chrysantică, atât de specifică ortodoxiei, a fost statornicită şi desăvârşită de Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Dimitrie Suceveanu, Ştefanache Popescu, Ioan Popescu-Pasărea şi de mulţi alţii.

Şcoala de muzică psaltică românească a devenit autonomă şi s-a dezvoltat numai în „limba patriei,“[32] cum se exprima Macarie Ieromonahul. Toate oficiile liturgice au început să beneficieze de cântări trebuincioase, astfel încât nu mai era necesar ca psalţii să apeleze la un repertoriu străin, iar prin decretul din 1863 al lui Alexandru Ioan Cuza, s-a statornicit definitiv ca în toate mânăstirile şi bisericile de mir, „cultul cel atotputernic să se serbeze numai în limba română“.[33]

Într-o perioada critică în privinţa participării enoiaşilor la slujbele religioase pentru Biserica Ortodoxă Română anul 1950[34] a însemnat un nou impuls menit să revigoreze cântarea bisericească. Sf. Sinod prezidat de P.F. Iustinian a dispus generalizarea cîntării omofone în toate bisericile ortodoxe din România. Câţiva ani mai târziu, în anul 1967, se nuanţează această dispoziţie, acceptându-se specificul local în cântare, mai cu seamă în zonele din Banat şi Ardeal. Cântarea în Biserică se ordoneză pe două direcţii: omofonă(monodică) penru popor, şi corală în centrele orăşeneşti şi catedrale.[35] Iată un scurt istoric al cântarii bizantine din ţara noastră.

”Cântatul psalmilor aduce, deci, cel mai mare bun: dragostea” spune Sf. Vasile cel Mare[36] lucrul acesta  extinzându-se în mod firesc la întreaga cântare bisericească, al cărei model primar au fost psalmii. Deci, putem spune că monodia(cântare pe o singură voce) bisericească înseamnă totodată şi exprimarea iubirii dumnezeieşti. Dragostea exprimată prin cântare realizează şi ”unirea credinţei”[37].

Un îndemn liturgic adresat credincioşilor înainte de rostirea Simbolului credinţei la Sfânta Liturghie dezvăluie această legătură între iubire şi credinţă: ”Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim”, iar credincioşii răspund: ”Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”[38]. În acest context cântatul împreună este ca o cale care duce la unire; uneşte poporul într-un singur cor.”[39]”Cântatul împreună” se referă la cântarea în comun în cadrul liturgic, mai ales că această formă, este expresia sau simbolul unităţii întru credinţă a creştinilor fiind şi un mijloc de întărire a acestei unităţi[40].

Sf. Maxim Mărturisitorul vorbeşte depre o ”împreună cântare a dumnezeieştii doxologii, care se va înfăptui în veacul viitor între puterile cereşti şi pământeşti”[41] şi care se înfăptuieşte deja, sacramental, în slujba bisericească[42]. De aceea, îndemnul Sfântului Vasile cel Mare de a cânta Domnului ”într-un glas , într-o suflare şi în unirea prin dragoste”[43] îl regăsim, spre exemplu, şi în ecfonisul: ”Şi ne dă nouă, cu o gură şi o inimă a slavi şi a cânta prea cinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău [...]”[44]. Se înţelege importanţa simbolică şi chiar teologică pe care o exprimă cântarea în comun într-o slujbă care are tocmai scopul ca ansamblul celor care participă la ea să devină un singur şi acelaşi trup: trupul tainic  al lui Hristos.

Tot Sf. Vasile cel Mare spune totodată că ”psalmul este lucrul îngerilor”[45] de unde rezultă foarte simplu că cei care cântă aceste cântări în Biserică fac şi ei ”lucrul îngerilor”. În mod asemănător, Sf. Niceta de Remesiana spune:” …cântarea dacă este îndeplinită cu dreaptă credinţă şi cu devoţiune, este legată de îndeletnicirea îngerilor, care fără somn, fără odihnă, neîntrerupt laudă pe Domnul din ceruri şi binecuvintează pe Mântuitorul”[46].

În Biserică cântarea în comun polarizează atenţia celor prezenţi la slujbă şi îi face participanţi activi la rugăciune. “Prin influenţarea auzului s-a constatat că sufletul poate fi predispus mai uşor să primească adevărul cuprins în textul imnelor religioase”[47], constată Sf. Vasile cel Mare, iar Fericitul Augustin menţonează: ”Prin cântare adevărurile esenţiale pătrund în adâncul inimii”[48]. De aceea cântarea în comun  este o întoarcere la creştinătate sau o revenire la tradiţia Bisericii primare.[49] Mai mult este un mijloc de lămurire, de întărire şi de apărare a dreptei credinţe şi mijlocul cel mai eficace de a stăvili trecerea credincioşilor la alte confesiuni sau culte religioase[50].

Mulţumită unei tradiţii ce dăinuie mai mult în mediul sătesc, dar pe alocuri şi în oraşe, numeroase sunt bisericile în care credincioşii cântă odată cu strana. Admiţând şi promovând cântarea credincioşilor în biserică noi trebuie să folosim toate mijloacele de luptă şi promovare lăsate nouă moştenire de biserica primară. Avem o bogată, variată şi splendidă comoară de cântări bisericeşti: tropare, condace, stihiri şi podobii în cărţile noastre de slujbă, aşezate pe muzica noastră psaltică tradiţională sau uniformizată, care constituie una dintre valorile şi mândriile Bisericii noastre Ortodoxe.

Conchidem, prin cuvintele Sf. Niceta, Episcop de Remesiana care ne învaţă cum să executăm aceaste cântări ”... dar şi glasul vostru al tuturor nu trebuie să fie disonant, ci unitar(ca unul singur). Nu unul so ia prosteşte înainte, iar altul să-l ridice; ci să se silească fiecare să-şi integreze glasul, cu smerenie, înăuntrul sunetului corului care cântă, iar să nu iasă în evidenţă în chip necuviincios, ... Noi toţi, ca dintr-o gură, să să scoatem deoptrivă acelaşi sunet de psalmi şi mlădiere a glasului. ... Aşa stând lucrurile, fraţilor, să ne umplem de o şi mai deplină încredere în importanta slujbă a cântărilor, având în vedre că vom căpăta de la Dumnzeu mare har, noi cărora ni s-a îngăduit să cântăm minunile veşnicului Dumnezeu, împreună cu atâţia şi aşa de mari Sfinţi, adică cu Proorocii şi cu mucenicii ... Căci când se cântă, să cânte toţi,  iar când ne rugăm, să ne rugăm toţi”[51]

_______________

BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R. Bucureşti, 1988

Liturghier Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R. Bucureşti, 1980

Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, Editura Dunării de jos, Galaţi, 2002

Pr.Vasile Grăjdian, Teologia cântării liturgice în Biserica Ortodoxă; aspecte de

identitate a cântării liturgice ortodoxe ,Sibiu; Editura Universităţii "Lucian Blaga", 2000

Pr. Lect. Univ. Stelian Ionaşcu, Cântarea din cultul Bisericii Ortodoxe Române, sintaxă; formă şi stil; unitate în diversitate, Almanah Bisericesc al Episcopiei Giurgiului, ASA Media Grafic Bucureşti, 2007

Gheorghe Ciobanu, Studii de etnomuzicologie şi bizantinologie, vol.I, Editura muzicală, Bucureşti, 1974

Sf.Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi (Ps.I), în ”Scrieri”, Partea întâia, trad. De Pr.Dumitru Fecioru, PSB nr.17, 1986

Sf. Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, trad. rom. de  Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae (sub titlul Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii), în ”Revista Teologică”, 1944, nr.3-4

Asistent univ. Ştefan Alexe, Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din sec. IV şi V (453-587), în „Studii Teologice, „ XXI, 7-8/1968

Sebastian Barbu-Bucur, Cântarea de cult în Sfânta Scriptură şi Sfânta Scriptură în cântările Bisericii, Studii Teologice, seria a II-a, anul X, nr 5, sept.-oct 1988

Arhid. Pr. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, Sibiu, 2005

Titus Moisescu, Muzica bizantină în evul mediu românesc, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1955

Mihail Gr. Posluşnicul, Istoria musicei la Români, Editura Cartea românescă, Bucureşti, 1928,

Sebastian Barbu Bucur, Cultura muzicală de tradiţie bizantină pe teritoriul României în sec. al XVIII- lea şi început sec. al XIX-lea şi aportul original al culturii autohtone, Editura muzicalã, Bucureşti 1989;

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unităţii în dreapta credinţă

Fericitul Augustin, Confesiuni, cap. 50, în PSB vol 64, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1985,

Diac. Asis. Nicu Moldoveanu, Izvoare ale cântării psaltice în Biserica Ortodoxă Română, Bucureşti, 1974

Socrat, Istoria Bisericească, cartea a II-a

Pr. Prof. Ene Braniste: Temeiuri biblice şi tradiţionale pentru cântarea în comun a credincioşilor, Studii Teologice, seria II-a, ianuarie – februarie, Anul IV, 1954;

Nicu Moldoveanu, Muzica bisericească în B.O.R., Buletin oficial al Patriarhiei Române, anul XLI, nr 6 iunie 1973, Bucureşti

_______________

Note:

[1] Vezi şi Iov 38, 7

[2] Vezi şi Apocalipsă  cap. 4

[3] Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, Editura Dunării de jos, Galaţi 2002, p.315.

[4] La Simeon al Tesalonicului, în sec. al  XV-lea

[5] În Biserica Rusă

[6] cf. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială..., p.319

[7] cf. Pr. Prof. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucureşti, 1972, p.163,

[8] Sebastian Barbu-Bucur, Cântarea de cult în Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură în cântările Bisericii, Studii Teologice, seria a II-a, anul X, nr 5, sept.-oct 1988, p.92.

[9] Gheorghe Ciobanu, Studii de etnomuzicologie şi bizantinologie, vol.I, Editura muzicală, Bucureşti, 1974, p.33

[10] Sebastian Barbu-Bucur, Cântarea de cult în Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură în cântările Bisericii, p.86 -104.

[11]Asistent univ. Ştefan Alexe, Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristicã din sec. IV şi V (453-587), în Studii Teologice,  XXI, 7-8, 1968, p.549

[12] Alexandru Luca, „Priviri generale asupra muzicei din Biserica Ortodoxă de răsărit de la începuturile creştinismului şi până în zilele noastre“, Bucureşti, p.12

[13] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia la Psalmul 145,  p.17.

[14] Nicolae Lungu, Cântarea în comun ca mijloc de lămurire a dreptei credinţe, în „B.O.R.“ 11- 12, 1952, p.892

[15] Vezi, de exemplu, Rânduiala Liturghierului clementin, din Cartea a VIII-a a „Constituţiilor apostolice“, cap. 6,10.

[16] Pr. Prof. Ene Braniste: Temeiuri biblice şi tradiţionale pentru cântarea în comun a credincioşilor, Studii Teologice, seria II-a, ianuarie – februarie, Anul IV, 1954, p. 35

[17] Diac. Asis. Nicu Moldoveanu, Izvoare ale cântării psaltice în Biserica Ortodoxă Română, Bucureşti, 1974, p.13-14.

[18] Socrat, Istoria Bisericească, cartea a II-a, cap.12.

[19] Exemple caracteristice vezi la Pr.Prof.Dr.Ene Branişte, Liturgica generală.., p.731

[20] Ibid., p.730

[21] Arhid.Pr.Dr.Ioan N.Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, Sibiu, 1991

[22] Pr.Prof.Dr.Ene Branişte, Temeiuri biblice şi tradiţionale pentru cântarea în comun a credincioşilor, ST VI (1954), nr.1-2, p.33.

[23] Arhid.Pr.Dr.Ioan N.Floca, op.cit., p.207.

[24] Arhid.Pr.Dr.Ioan N.Floca, op.cit., p.140

[25] Ibid.

[26] Ibid.

[27] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unităţii în dreapta credinţă..., p.58-72;

[28] Asistent univ. Ştefan Alexe, Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristicã din sec. IV şi V (453-587), în Studii Teologice,  XXI, 7-8, 1968, p.141

[29] cf. Sebastian Barbu-Bucur, Cultura muzicală de tradiţie bizantină pe teritoriul Romaniei, Bucureşti, 1989, p.85

[30] prof. Dr. Nicu Moldoveanu, Cântarea corală în Biserica Ortodoxă Română, de la pătrunderea ei în cultul divin până la sfârşitul secolului al XIX, în „Studii Teologice“ nr. 7-8/1967, p. 504

[31] Decretul nr. 101/18.01.1965, emis de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin care se prevedea organizarea corurilor şi în oraşele de provincie şi chiar în mănăstiri.

[32] Titus Moisescu, Muzica bizantină în evul mediu românesc, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1955, p. 70

[33] Mihail Gr. Posluşnicul, Istoria musicei la Români, Editura Cartea românescă, Bucureşti, 1928, p.16

[34] B.O.R, anul 1950, nr 10, p. 560-561

[35] Nicu Moldoveanu, Muzica bisericească în B.O.R., Buletin oficial al Patriarhiei Române, anul XLI, nr 6 iunie 1973, Bucureşti, p. 650

[36] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi (Ps.I), în ”Scrieri”, Partea întâia, trad. De Pr.Dumitru Fecioru, PSB nr.17, 1986, p.184

[37] Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R. Bucureşti, 1980, p.143.

[38]Ibid., p.133

[39] Sf.Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi (Ps.I)..., p.184

[40] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unităţii în dreapta credinţă..., p.58-72.

[41] Sf. Maxim Mărturisitorul, Mistagogia..., în ”Revista Teologică”, 1944, nr.7-8 (partea a doua), p. 351

[42] V., mai departe, în Cap.II al prezentei lucrări, 2,a.”Cântare îngerească” şi inspiraţie duhovnicească

[43] Omilii la Psalmi (Ps.XXXII)..., p.249

[44] Liturghier..., p.145.

[45] Sf.Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi (Ps.I)..., p.184

[46] Asistent univ. Ştefan Alexe, Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristicã din sec. IV şi V (453-587), în Studii Teologice,  XXI, 7-8, 1968,  p.140

[47] Omilii la Psalmi (Ps. I)..., p. 29

[48] Fericitul Augustin, Confesiuni, cap. 50, în PSB vol 64, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1985, p 230

[49] Pr. Prof. Ene Braniste: Temeiuri biblice şi tradiţionale pentru cântarea în comun a credincioşilor, Studii Teologice, seria II-a, ianuarie – februarie, Anul IV, 1954, p. 36

[50] B.O:R, anul 1952, nr. 6-8, p. 433

[51]Sf. Niceta de Remesiana, Despre folosul cântări de psalmi,11, 13-14